La un colţ de stradă,
o biată bătrânică,
Ţine mâna-ntinsă,
tremurând de frig,
Şi repetă-ntruna :
"Dă-mi bani de o pâinică,
Sau de nu ai, copilă,
măcar de un covrig.
Copiii m-au lăsat,
asemeni unui câine,
Singură să urc pe-a
bătrâneţii scară,
Ce le pasă lor?
Eu pot muri şi mâine,
Nu le mai sunt mamă,
acum îmi spun "Povară".
M-au izgonit din casă,
ca pe un tălhar,
Ce-a venit să fure
fără judecată,
Mi-au smuls şi verigheta
de pe inelar....
Şi mi-au zis sec:
"Să nu te-ntorci vreodată!".
I-am rugat, copilă,
ca sclava, în genuchi,
Să aibă milă de
lacrimile mele,
Ce se strângeau
sub barba mea, mănuchi,
Dar au călcat
ca nişte şerpi pe ele...".
La un colţ de stradă,
o biată bătrânică,
Ţine mâna-ntinsă,
aşteptând pomana,
Deseori sărmana,
oftând, pe gânduri pică
Copiii îi spun "Povară",
nu îi mai spun "Mama".
