sâmbătă, 23 iunie 2018

Copiii m-au dat uitării...


Nimenea nu-mi trece pragul, 
Uneori, numai toiagul, 
Mi-e martor la suferinți, 
Suntem mulți, orfani-părinți. 
  
Copiii m-au dat uitării... 
Gustul pâinii și al sării, 
Îi dezgustă, nu-l mai vor, 
Pe masa străinilor, 
Au totul ce le poftește, 
Iar mama lor, flămânzește. 
  
Mi-au luat telefon, cândva, 
"Să răspunzi când te-om suna!", 
De trei ani n-au mai sunat... 
Mă-ntreb, oare l-am stricat? 
  
Le-am pus la poștă un plic, 
Cu sufletul strâns și mic, 
Cu acel suflet de mamă, 
Dacă treceau printr-o dramă? 
Dar erau bine-mersi... 
Mi-au trimis niște hârtii, 
  
Și un bilet scris pe fugă, 
"Sperăm, maică, să-ți ajungă!". 
Câteva bancnote-amare, 
Nu-mi șterg lacrimile, care, 
S-au făcut, pe al meu chip, 
Răni adânci de-atâta timp... 
  
Ce știu ei? Că eu, bătrână, 
Stau cu icoanele-n mână, 
Și mă rog, pe la toți sfinții, 
(Așa cum...mai fac părinții.), 
Să îi ferească de rele, 
Chiar cu prețul vieții mele? 
  
Copiii m-au dat uitării, 
Aștept ziua-nmormântării, 
Poate-așa am să-i văd strânși, 
La căpătâiul meu, plânși... 
  
Autor: Văduva Andreea 
Foto: Vlad Dumitrescu
  
  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Supărări ce vin și pleacă...

Supărări ce vin și pleacă,  Au și ele rostul lor... Intră în suflet, te seacă, Te "călesc" pentru viitor. Un ochi plânge, alt...