sâmbătă, 23 iunie 2018

Copiii m-au dat uitării...


Nimenea nu-mi trece pragul, 
Uneori, numai toiagul, 
Mi-e martor la suferinți, 
Suntem mulți, orfani-părinți. 
  
Copiii m-au dat uitării... 
Gustul pâinii și al sării, 
Îi dezgustă, nu-l mai vor, 
Pe masa străinilor, 
Au totul ce le poftește, 
Iar mama lor, flămânzește. 
  
Mi-au luat telefon, cândva, 
"Să răspunzi când te-om suna!", 
De trei ani n-au mai sunat... 
Mă-ntreb, oare l-am stricat? 
  
Le-am pus la poștă un plic, 
Cu sufletul strâns și mic, 
Cu acel suflet de mamă, 
Dacă treceau printr-o dramă? 
Dar erau bine-mersi... 
Mi-au trimis niște hârtii, 
  
Și un bilet scris pe fugă, 
"Sperăm, maică, să-ți ajungă!". 
Câteva bancnote-amare, 
Nu-mi șterg lacrimile, care, 
S-au făcut, pe al meu chip, 
Răni adânci de-atâta timp... 
  
Ce știu ei? Că eu, bătrână, 
Stau cu icoanele-n mână, 
Și mă rog, pe la toți sfinții, 
(Așa cum...mai fac părinții.), 
Să îi ferească de rele, 
Chiar cu prețul vieții mele? 
  
Copiii m-au dat uitării, 
Aștept ziua-nmormântării, 
Poate-așa am să-i văd strânși, 
La căpătâiul meu, plânși... 
  
Autor: Văduva Andreea 
Foto: Vlad Dumitrescu
  
  

Ține-mă de suflet!

Ține-mă de suflet,   Și haide să fugim,   Într-o lume-n care,   Putem să ne iubim!      Căci astă lume, fato,   Știi bine, nu...